Doliu

Buna tuturor,

Ma numesc Romania si am 26 de ani. Sunt frumoasa de pic cu o istorie vasta in spate. Asta nu m-a ajutat in ultimii ani prea mult pentru ca nu prea am mai luat-o in considerare. De fapt, nu cred ca am facut-o vreodata.

In toti acesti ani ai mei, am reusit sa fac multe. Nu prea bune, recunosc. Am crescut ca un copil orfan. Fara parinti. Ei au murit ca sa ma nasc eu. Nu a fost nimeni cine sa imi spuna ce e bine sau rau. Incotro sa o iau sau de cine sa ma feresc. Am dat in stanga si in dreapta, crezand ca imi e bine cu acel prieten stabil, mai mare si mai voinic ca mine. Ma distra mereu cu fel de fel de cadouri cand defapt doar ma ajuta sa ma afund mai tare in necazul meu. Adevarul e ca nu stiu cine imi prieten si nu prea imi place sa ma lupt pentru a afla. Cred ca e mai bine sa stau calma, sa ascult si sa fac ce si cum zic altii. NU prea imi place sa iau responsabilitatea asupra mea.

M-am simtit bine in toti acesti ani. Multe si multe si multe greseli dar care nu neaparat au fost din vina mea…stiti voi, am crescut fara parinti. Alte rudenii nu prea am…vecinii nu ma prea iubesc si nici prietenii nu ma prea plac pentru ceea ce sunt eu ci ii intereseaza doar frumusetea mea. Mai aflam din intamplare ca mai am cate o avere doua pe ici pe colo si as fi chiar bogata. Eh, nu sunt eu vreo strangatoare si daca cineva isi doreste, ii dau fara probleme. Sunt generoasa de fel.

In ultimii ani ai existentei mele, am fost tare dezorientata. Nu mai stiu in cine sa ma incred si in cine nu. Problemele mi se tin lant. Nu prea as vrea sa ma schimb, ca mi-a fost bine pana acum. Imi e groaza sa ma gandesc la vreo schimbare majora. Cei din jurul meu ma vor asa, si nu stiu cum ar reactiona daca m-as impune in fata lor. Ma vor mai iubi sau imi vor distruge viata asa cum au facut cu cele ce le-amΒ  mai avut?!

Ma nasc si renasc insa nu reusesc sa fac, niciodata, ceea ce e bine pentru mine . Imi e teama ca nu am pentru cine sa fiu si ma multumesc cu ce am. Nu sunt eu vreo pretentioasa.

Sot nu am decat niste copii rataciti care pe unde. II aveam cu mine in alte vieti, dar necazul mi i-a luat. Nu pot uita de ei si mai discutam din cand in cand dar nu tare am putere sa lupt pentru ei. Am mai incercat si viata ia luat inapoi. Ce rost are?

Inca nu stiu daca sa ma resemnez sau nu…

Am niste oameni care au inceput sa se revolte pe mine pentru viata ce o duc. Dar ce sa fac daca nu am parinti si nu stiu altfel. Fac ei ce fac si apoi le trece. Se calmeaza si ma uita. Unii nici nu ma mai baga in seama. Eh, viata grea domle’. Cand le mai atrag atentia cu vreo problema majora ce o am, incep sa ma bage in seama, si ma uita iar. Sunt tare dezorientata.

Inca nu stiu ce sunt…adolescenta sau adult. Nu prea vreau sa fiu matura. Ar fi multe responsabilitati si decizii serioase de luat. Singura nu pot.

Ce sa zic…pana una alta,mai copilaresc si eu un pic. Nu va suparati, nu?

Cu stima si respect,

Condoleante!

Capture